România economică în registrul acaparat de antiteze
Tema pe care am abordat-o merită să își prelungească, dacă nu analizele, măcar observațiile asupra economiei românești contemporane. După schimbarea socială provocată de evenimentele din decembrie 1989 și de la începutul anilor 1990, (și) viața noastră economică a suportat, mai întâi, periculoasa asociere dintre „democrația de vitrină” și „societatea de supraviețuire” plus interferențele doritei tranziții de la economia de comandă la economia de piață cu anomia, a înregistrat, ulterior, afirmarea salutară a comandamentului consensului în legătură cu integrarea/aderarea în/la structurile europene/euroatlantice și a consemnat, nu în ultimul rând, compromiterea intențiilor de descentralizare într-un stat, pe de o parte pregătit să oblăduiască inițiativa (parte din inițiativele agenților), iar pe de altă parte deloc grăbit să instituie climatul concurențial propice afacerilor.
În linii generale, apreciem că tipul de economie asociat României zilelor noastre este unul dominat de contradicții; ca atare, poate fi prezentat în formule antitetice. Astfel, o primă opoziție există între expresia „oficială” (licită) și cea „subterană” (nefiscalizată) a economiei. Nu o dată, demnitari ai statului român și/sau purtătorii lor de cuvânt au atras atenția asupra nivelului ridicat al evaziunii fiscale (deseori au avansat valori de peste 25% din PIB).
Apoi, „economia românească” (capitalul autohton în „cote suboptimale”) e configurată în contrast cu „economia din România”, reprezentată preponderent de capitalurile străine și aflată la discreția posesorilor lor – instituții financiare, mari companii, state străine. În țara noastră, avem ocazia să distingem între lumea a-economică/non-economică (economie naturală, de subzistență, legată îndeosebi de mediul rural) și lumea economică propriu-zisă (aflată mereu în schimbare, o lume a muncii, trebuințelor imediate și insatisfacției permanente).
În ce privește instituțiile economice, deosebim net între politicile promovate de organismele cu vocație mondială sau regională (de la FMI la structurile din cadrul UE) și cele adoptate de marii decidenți interni (BNR, Guvern). În plus, e corect să amintim alternanța „economiei extazului” – prezentă în perioadele de creștere și hrănită de politici prociclice – cu „economia agoniei”, asociată momentelor de criză, în care „ajustarea în jos” a veniturilor, pe baza măsurilor severe de ordin fiscal ori bugetar, „politica banilor scumpi”, orchestrată de Banca Centrală, și regulile restrictive în materie de subvenții, prime sau ajutoare de stat ilustrează cel mai frecvent tentativele de macrostabilizare.
Între constantele economiei autohtone din acest (început de) secol e potrivit să reținem deficitul bugetar foarte ridicat (a atins o cotă ridicată din PIB – 6% - și în 2009), deficitul balanței de plăți care „îi ține hangul”, augmentarea nivelului datoriei publice (interne și externe), șomajul „ascuns în statistici”, inflația developând valori superioare economiilor din UE, dar și cursul de schimb relativ stabil (marele succes al BNR), dependența de capitalul venit din exterior, evoluția nesănătoasă a PIB-ului, generată când de boom-uri imobiliare și de consumul masiv, când de credite și importuri, plus „renunțarea”, uneori de jure (vânzări dezavantajoase), alteori de facto (concesiuni cu redevențe scăzute, spre pildă), la foarte multe dintre resursele solului și subsolului.
Sisteme ECONOMICE
România economică în registrul acaparat de antiteze
România economică în registrul acaparat de antiteze
Tema pe care am abordat-o merită să își prelungească, dacă nu analizele, măcar observațiile asupra economiei românești contemporane. După schimbarea socială provocată de evenimentele din decembrie 1989 și de la începutul anilor 1990, (și) viața noastră economică a suportat, mai întâi, periculoasa asociere dintre „democrația de vitrină” și „societatea de supraviețuire” plus interferențele doritei tranziții de la economia de comandă la economia de piață cu anomia, a înregistrat, ulterior, afirmarea salutară a comandamentului consensului în legătură cu integrarea/aderarea în/la structurile europene/euroatlantice și a consemnat, nu în ultimul rând, compromiterea intențiilor de descentralizare într-un stat, pe de o parte pregătit să oblăduiască inițiativa (parte din inițiativele agenților), iar pe de altă parte deloc grăbit să instituie climatul concurențial propice afacerilor.
În linii generale, apreciem că tipul de economie asociat României zilelor noastre este unul dominat de contradicții; ca atare, poate fi prezentat în formule antitetice. Astfel, o primă opoziție există între expresia „oficială” (licită) și cea „subterană” (nefiscalizată) a economiei. Nu o dată, demnitari ai statului român și/sau purtătorii lor de cuvânt au atras atenția asupra nivelului ridicat al evaziunii fiscale (deseori au avansat valori de peste 25% din PIB).
Apoi, „economia românească” (capitalul autohton în „cote suboptimale”) e configurată în contrast cu „economia din România”, reprezentată preponderent de capitalurile străine și aflată la discreția posesorilor lor – instituții financiare, mari companii, state străine. În țara noastră, avem ocazia să distingem între lumea a-economică/non-economică (economie naturală, de subzistență, legată îndeosebi de mediul rural) și lumea economică propriu-zisă (aflată mereu în schimbare, o lume a muncii, trebuințelor imediate și insatisfacției permanente).
În ce privește instituțiile economice, deosebim net între politicile promovate de organismele cu vocație mondială sau regională (de la FMI la structurile din cadrul UE) și cele adoptate de marii decidenți interni (BNR, Guvern). În plus, e corect să amintim alternanța „economiei extazului” – prezentă în perioadele de creștere și hrănită de politici prociclice – cu „economia agoniei”, asociată momentelor de criză, în care „ajustarea în jos” a veniturilor, pe baza măsurilor severe de ordin fiscal ori bugetar, „politica banilor scumpi”, orchestrată de Banca Centrală, și regulile restrictive în materie de subvenții, prime sau ajutoare de stat ilustrează cel mai frecvent tentativele de macrostabilizare.
Între constantele economiei autohtone din acest (început de) secol e potrivit să reținem deficitul bugetar foarte ridicat (a atins o cotă ridicată din PIB – 6% - și în 2009), deficitul balanței de plăți care „îi ține hangul”, augmentarea nivelului datoriei publice (interne și externe), șomajul „ascuns în statistici”, inflația developând valori superioare economiilor din UE, dar și cursul de schimb relativ stabil (marele succes al BNR), dependența de capitalul venit din exterior, evoluția nesănătoasă a PIB-ului, generată când de boom-uri imobiliare și de consumul masiv, când de credite și importuri, plus „renunțarea”, uneori de jure (vânzări dezavantajoase), alteori de facto (concesiuni cu redevențe scăzute, spre pildă), la foarte multe dintre resursele solului și subsolului.