Sisteme ECONOMICE

Abordări moderne acomodate cu discursul public

Explorați cele trei categorii de sisteme economice

Abordări moderne acomodate cu discursul public

Cele mai multe din lucrările de specialitate alcătuite în perioada modernă și receptate ca atare în spațiul public grupează sistemele economice în trei categorii:

(A) capitaliste, organizate pornind de la libera concurență,

(B) socialist-tradiționale, caracterizate de controlul cvasi-general al statului,

(C) socialist-reformate, proiectate ca un mix între acțiunea agenților privați și participarea autorităților publice, cu scopul estompării dezechilibrelor din economie.

Capitalismul se bazează, în principal, pe democrația electivă, pe proprietatea privată, pe individualism (îndreptat spre căutarea profitului – motivația de căpătâi a acțiunii economice), pe concurență.

Socialismul tradițional (ortodox, originar) se asociază cu „democrația populară”, cu proprietatea de stat, cu controlul guvernamental, planificarea și monopolul politic.

Socialismul reformat (de tip social-democrat) are pe tabla de valori proprietatea colectivă, de grup sau cooperatistă, redistribuirile importante de factori și venituri între toți membrii societății, sidicalismul, competiția în domeniile socotite strategice.

A. Capitalismul[1]

Esența acestei formațiuni este identificabilă în domeniul economic, având la bază conceptul capital – „realitate tangibilă, desemnând totalitatea mijloacelor inserabile în procesul de producție” (Tiberiu Brăilean).

A fost folosit pentru prima dată de Karl Marx și a câștigat în notorietate odată cu apariția lucrării lui Werner Sombart „Der moderne kapitalismus” (1902)[2].

În paralel, a existat o acomodare cu mediile intelectuale pro-burgheze, drept urmare conceptul a fost preluat de o serie de teoreticieni importanți (Durkheim, Weber ș.a.), intrând astfel (și) în terminologia social-politică.

Pentru Ludwig von Mises, capitalismul este „rezultatul la care au condus eforturile omului pentru a-și ajusta acțiunea (...), strategia care i-a permis

să progreseze triumfal de la starea de sălbăticie la cea de civilizație”.[3]

În contrapartidă, pot fi așezate considerațiile acelor cercetători care au accentuat elementele extra-economice ale capitalismului: spre pildă, Max Weber a insistat asupra determinantelor spiritual-religioase, Friedrich von Hayek a scos în relief statul de drept, libertatea și democrația, Milton Friedman a militat în favoarea non-intervenționismului statal, Peter Drucker a avut în vedere dimensiunea sa sociologică etc.

Indiferent dacă îl înțelegem ca pe un model de explicare ori ca pe o stare naturală a acesteia, capitalismul „nu merită nici revărsări de ură, nici manifestări de entuziasm” (Jean Baechler). Se poate chiar aprecia că „numai capitalismul este anti-capitalist, în chip eficient”, pentru că își neagă mereu condițiile, le reconsideră prin uraganul perpetuu al distrugerii creatoare, ceea ce determină apariția și afirmarea de noi valori (Joseph Schumpeter).

Principalele structuri pe care le-a dezvoltat capitalismul sunt:

a. Structurile economice – întreprinderea privată și piața (creează o economie descentralizată, unde prețurile orientează/optimizează comportamentele solicitatorilor și ofertanților);

b. Structurile culturale – individualismul, utilitarismul (orice comportament este direcționat prin calcul, în vederea maximizării intereselui urmărit și minimizării nereușitelor) și „spiritul capitalismului” [reușita materială este un semn al alegerii divine, cu condiția ca ea să fie acompaniată de un tip de viață cvasi-ascetic, care favorizeazăeconomisirea și reinvestirea (Max Weber)];

c. Structurile juridice – dreptul de proprietate privată și dreptul contractual;

d. Structurile politice – statul de drept și libertățile civile;

e. Structurile sociale – dezvoltarea economică și democrația determină construcția societală în jurul unei vaste clase de mijloc (Alexis de Tocqueville).

O serie de autori, buni cunoscători ai evoluțiilor economice din ultimele decenii, au identificat mai multe moduri de organizare în cadrul formațiunii capitaliste.

De exemplu, William Baumol, Robert Litan și Carl Schramm, în „Capitalismul bun, capitalismul rău și economia dezvoltării și prosperității” (vezi ediția din 2009, datorată Editurii Polirom), au făcut referire la:

(A1) capitalismul administrat de stat (guvernul încearcă să ghideze piața, prin susținerea unor industrii mai performante),

(A2) capitalismul oligarhic (puterea și bogăția sunt deținute de un număr restrâns de indivizi/familii),

(A3) capitalismul firmelor mari (cele mai importante activități sunt derulate de întreprinderi de mari dimensiuni),

(A4) capitalismul antreprenorial (rolul firmelor mici, inovatoare este precumpănitor)[4].

A1. Capitalismul administrat de stat

Acest subsistem funcționează în țările în care guvernele, nu investitorii privați sunt principalii decidenți în politica economică.

Nu reprezintă o ruptură de capitalism pentru că statul recunoaște și protejează dreptul la proprietate privată plus dreptul contractual, iar piețele stabilesc prețurile bunurilor și serviciilor realizate, precum și salariile. Majoritatea activităților din economie sunt private.

Guvernele controlează procesele economice, iar liderii politici se folosesc de putere pentru a consolida industriile/firmele de succes.

Cel mai important mijloc prin care executivele domină economia este autoritatea asupra băncilor, principalele canale de transfer al capitalurilor,

de la cei care economisesc la investitori (vezi, spre pildă, cazul Republicii sud-coreene).

Puterea executivă poate administra capitalismul și pe alte căi – scutiri preferențiale de taxe, licențe exclusive, comenzi publice.

În plus, statul susține economia cu ajutorul unor măsuri protecționiste, orientează investitorii (străini) spre anumite sectoare (în anumite condiții), organizează și finanțează inovația.

Nu în ultimul rând, guvernul joacă un rol semnificativ în furnizarea bunurilor și serviciilor publice către populație, în asigurarea infrastructurii fundamentale și în promovarea cercetării (de avut în vedere exemplele din Asia de Sud-Est și America Latină).

Tipul de capitalism la care ne referim prezintă destule dezavantaje, de la investițiile excesive în unele industrii și selectarea eronată a celor mai bune companii (predispoziția pentru corupție) până la dificila ieșire din sistem și redirecționarea resurselor guvernamentale.

A2. Capitalismul oligarhic

Subsistemul este astfel definit atunci când politicile guvernamentale promovează în chip predominant interesele unui segment foarte restrâns și foarte bogat de populație.

Între notele sale deosebitoare se înscriu distribuția extrem de inegalitară a veniturilor și averilor, concurența slabă, împingerea energiilor antreprenoriale către domenii mai puțin utile pentru societate, obstacularea investițiilor străine.

Multe dintre oligarhii se bazează pe importante resurse naturale. În acest sens, nu e de prisos să amintim considerația lui Thomas Friedman – „prețul petrolului și libertatea se deplasează întotdeauna în direcții diferite”: binecunoscutul jurnalist a vizat Arabia Saudită, dar tabloul poate fi completat cu majoritatea statelor din zona Golfului Persic și cu unele republici din spațiul C.S.I.

A3. Capitalismul firmelor mari

Construcția economică în cauză, vizibilă în Europa continentală, Japonia și, pațial, Statele Unite, cuprinde piețe oligopoliste, pe care marile firme influențează/controlează prețurile, obțin profituri peste cele normale, afectând interesele consumatorilor.

Aceste situații conduc către puține inovații, ba chiar la obstrucționarea introducerii de noi tehnologii[5].

Firmele de mari dimensiuni, esențiale în funcționarea oricărei economii, deși alocă bugete importante pentru cercetare-dezvoltare, preferă de cele mai multe ori să se extindă prin perfecționarea constantă a produselor și serviciilor deja existente (dezvoltă altele noi după riguroase studii de piață), În relație cu firmele mici, pe de o parte au obiceiul de a subcontracta o parte din activitate, iar pe de altă parte obișnuiesc să preia cele mai promițătoare inovații.

Tendința marilor firme de a nu inova constituie punctul slab al acestui subsistem al capitalismului: înclinația spre continua perfecționare se poate diminua, rigiditatea și birocrația amenință creșterea economică, iar prioritatea angajaților devine siguranța locului de muncă, nu autoperfecționarea (piața muncii, una neflexibilă, constituie un handicap în competiția economică).  

A4. Capitalismul antreprenorial

Modelul comentat este susținut de un număr mare de agenți economici, motivați în a inova și capabili să-și comercializeze inovațiile. Ramurile impulsionate de aceste inovații intensifică productivitatea și contribuie la creșterea economică. Spiritul de competiție este viu în cadrul acestui subsistem.

Unite, țări precum Marea Britanie sau Israel au renunțat la rolul administrativ al statului în economiile lor, mizând pe antreprenori.

Statele Unite sunt cel mai potrivit exemplu pentru combinația de capitalism antreprenorial și capitalism al marilor firme, care a determinat o dezvoltare accelerată a inovației.

Într-o altă frazare, capitalismul antreprenorial este subsistemul cel mai propice inovațiilor radicale, ale căror producătoare sunt, în special, firmele mici. Însă firmele mari rămân foarte importante pentru că ele perfecționează și, ulterior, inseriază inovația.

B. Socialismul tradițional[6]

Acest sistem economic desființează proprietatea individuală asupra mijloacelor de producție și încredințează guvernarea unui partid politic, care susține că reprezintă interesele clasei muncitoare.

Mai mult, configurează o societate mult mai egalitară în comparație cu cele capitaliste, suprimă libertățile fundamentale și face uitat gustul profitului.

Statul devine un veritabil factotum: proprietar, antreprenor, organizator, fixează prețurile, salariile, prioritățile.

Totul este planificat în ceea ce privește producția, repartiția, schimbul. Întreprinderile sunt publice, inegalitățile salariale sunt puțin semnificative, șomajul cunoaște cote scăzute, la fel și performanța economică. Comandamentele politico-administrative surclasează logica economică.

Economia este condusă cu ajutorul planurilor (indicative) anuale și multianuale, garnisite cu indicații ale liderilor politici.

Agricultura este colectivizată în cea mai mare parte, subzistând un sector cooperatist restrâns în domeniul micilor meșteșuguri și servicii.

Miza principală  o reprezintă marile lucrări de infrastructură, derulate cu costuri foarte mari, iar lipsa de eficiență generalizată determină, în timp, sărăcirea populației și, în cele din urmă, implozia sistemului.

C. Socialismul reformat (de tip social-democrat)

Avem în vedere un mod de organizare care nu exclude democrația electivă, iar în plan economic oferă un rol însemnat statului și grupurilor cooperatiste.

Ca „antreprenor”, statul deține numeroase întreprinderi în toate domeniile de activitate, nu doar în sectoarele mai puțin rentabile (vezi țările scandinave). Ca atare, se înregistrează o socializare a producției, ceea ce nu înseamnă abandonarea capitalismului: profitul rămâne motivația principală, dar sunt operate modificări în sfera distribuției.

Spre deosebire de socialismul tradițional, sistemul prezentat este asociat unei vieți politice dominate de democrația parlamentară, în care actorii de seamă sunt partidele, sindicatele și cooperativele, alături de acestea manifestându-se asociațiile patronale, grupurile de proprietari, cluburile sociale ori organizațiile parohiale.

La începutul anilor 2000, asupra sistemului comentat au fost operate o serie de reconsiderări, în ton cu noile realități, recomandate de un nou triumf al ideilor și credințelor liberale: capitalismul ca agregare politică și economică, întreprinderea în calitate de matrice creatoare de avuție și individul acompaniat de libera inițiativă ajunseseră să compună credo-ul dominant, pe fondul epuizării resurselor socialismului/socialismelor, depărtării lui/lor de specificul problemelor din societatea contemporană.

Astfel, Anthony Giddens, Bodo Hornbach și alți teoreticieni au imaginat o glisare spre centru a social-democrației odată cu înlocuirea „luptei de clasă” cu dinamica „incluși-excluși” (în general cu renunțarea la tezele marxiste în calitate de bază doctrinară), flexibilizarea pieței forței de muncă, antrenarea angajaților în efortul permanent de realizare a profitului și în asumarea riscurilor, abandonarea modelului pasiv al Statului-Providență în favoarea Statului-Investitor, în care fiecare persoană este chemată să se implice în organizarea unei „Societăți-Providență”.

În ordinea de idei expusă, socialismul reformat devine un sistem în măsură să se modifice din interior, așa cum a dovedit-o și în perioada în care s-a depărtat definitiv de socialismul tradițional (primul deceniu interbelic) - a acceptat pluralismul și dialogul rațional din „societatea burgheză” în plan politic, logica pieței și căutarea celui mai mare câștig monetar în plan economic și a rezervat statului rolul primordial în sfera distribuției, preferând „revoluția fiscală”, menită să diminueze inegalitățile de venituri și de avere dintre indivizi, în locul „revoluției sociale” - , dar și în anii când a construit politicile „noului centru” (întâia decadă a secolului în curs), în chip pragmatic, detașat de orice radicalism, cu statul așezat în postura principalului garant al justiției sociale, cu promovarea consensului drept mecanism al vieții publice, cu încurajarea inovării și inițiativei individuale.