Sisteme economice

Începuturile neoclasicismului

Denumirea de „neoclasici” dată generațiilor de teoreticieni care susțineau economia modernă de piață în ultima treime a secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului al XX-lea avea o dublă semnificație: evidenția, pe de o parte, elemente de continuitate, iar pe de altă parte, particularități în raport cu Școala clasică.

Ca și primii liberali, neoclasicii erau adepții individualismului și hedonismului, precum și apărători ai economiei de piață bazată pe proprietatea privată, pe care o considerau compatibilă cu echilibrul economic și bunăstarea generală. În plus, se pronunțau împotriva intervenției statului în activitatea economică a agenților particulari, susținând politica liberei concurențe.

Spre deosebire de liberalii clasici, au schimbat substanța investigațiilor economice, deplasând atenția de la obiecte (lucruri, bogății materiale) spre subiecți (oameni), îndeosebi spre psihologia agenților economici. Într-o altă frazare, neoclasicii au schimbat unghiul de examinare a problemelor economice, în sensul că nu mai porneau de la producție, ci invers, de la consum spre celelalte sfere ale activității economice.

Elementul central al „rupturii” dintre neoclasici și predecesorii lor l-a constituit respingerea categorică a teoriei obiective a valorii bazată pe muncă și substituirea ei cu teoria subiectivă a utilității marginale.

Cercetând lucrările lui Stanley Jevons (1831-1882), Carl Menger (1840-1921) sau Léon Walras (1834-1910) putem observa că specificul paradigmei neoclasice este legat de două inovații: prima se referă la raritate ca trăsătură distinctă a tuturor bunurilor economice și ca factor primordial în aprecierea mecanismului economiei de piață, iar a doua are în vedere mutarea centrului de greutate al explicării vieții economice din plan obiectiv în plan subiectiv, prin cercetarea inclinațiilor și preferințelor indivizilor, motivațiilor acțiunilor și comportamentelor acestora, atitudinilor și reacțiilor derivate din factori ce țin de resorturile lor interioare.

Aceste două inovații au fost strâns legate de condițiile istorice de la sfârșitul secolului al XIX-lea (accentuarea luptei de concurență între agenții economici în ceea ce însemnau aprovizionarea cu factori de producție, dezvoltarea piețelor de desfacere și plasarea capitalurilor disponibile, dar și evoluția stării generale a științei, influențată de amplificarea cercetărilor din fiziologie și psihologie, de natura să favorizeze examinarea aprecierilor subiective ale agenților in legătură cu actele și procesele economice la care luau parte).

Neoclasicii au exploatat atât hedonismul, cât și abstractizarea (erau partizanii metodei deductive), au contribuit la „matematizarea” științei economice, au pus bazele calculului economic marginal prin aplicarea tehnicilor diferențiale și integrale la unele probleme privitoare la motivarea unor opțiuni, în condițiile restricționării resurselor. Din această (ultimă) cauză, neoclasicii au fost numiți și marginalisti[1].

[a se vedea: Alexandru Tașnadi, Claudiu Doltu – „Mirajul neoclasicismului” (București, Editura Economica, 2000, p. 14 și urm.]

[1] Cei mai mulți dintre specialiștii în istoria gândirii economice insistă asupra faptului că „marginalismul” și „neoclasicismul” nu se confundă: primul termen trimite la o tehnică de calcul și are un caracter neutru, în timp ce al doilea este mai cuprinzător, incluzând toate teoriile formulate de promotorii lui.