Sisteme economice

Sistemul (tipul) japonez

Sentimentul apartenenței la o comunitate este foarte puternic în Japonia. De aici derivă rolul deosebit al întreprinderii, relația specială pe care aceasta o dezvoltă cu familia lucrătorului. Managerul firmei este al doilea tată pentru angajat, angajat care, de regulă, are asigurat locul de muncă pe viață în firma respectivă (angajatul îi oferă firmei, tot pe viață, ceea ce are mai bun în planul calităților fizice și intelectuale). Remunerația în funcție de rezultate, dar și de vechime, gradul ridicat de sindicalizare a întreprinderii, simțul datoriei și preferința pentru reguli clare, hărnicia și recunoașterea autorității sunt notele deosebitoare ale mediului economico-social japonez.

Dezvoltarea economică nu e privită în absența statului. Dar, deși prezent, nimic nu dă impresia că el stingherește cu ceva piața (decenii la rând, în Japonia tendința a fost liberalizarea vieții economice și reducerea influenței directe a statului).

Dimensiunea primordială a economiei japoneze este legată de binomul „exporturi-investiții străine”. Din punctul acesta de vedere, niponii sunt prezenți peste tot în lume. Ca să ajungă în această situație, Japonia a extras esențialul din teorema H.O.S. (Heckscher – Ohlin – Samuelson) – teoremă potrivit căreia fiecare țară trebuie să-și concentreze atenția și să realizeze produse care înglobează factorii deținuți în abundență și să lase pe seama importurilor procurarea acelor bunuri care presupun utilizarea unor factori rari. Singurul factor pe care Japonia îl are în mod abundent este munca.

Orchestratorii economiei nipone postbelice au înțeles că șansa reușitei presupune folosirea cu maximum de eficiență a singurei resurse de care dispune din abundență. Iar ceea ce Japonia a oferit și oferă lumii în ultimele decade nu este altceva decât muncă supra-calificată condensată, materie cenușie încorporată în produse și servicii de o calitate ireproșabilă.

Lecția capitalismului japonez nu se reduce la a ne arăta că munca înseamnă ultima soluție pentru toate problemele. Fiindcă ne atrage atenția că tipurile ideale de economie, gândite fie după preceptele liberalismului, fie în variana colectivistă, rămân borne situate in extremis și că, faptic, orice economie se construiește pe un „al treilea drum”, situat între aceste repere.

[a se vedea: Ion Pohoață – op. cit., p. 141 și urm.]

De reținut:

În cuprinsul cărții „Principii organizatorice ale economiei naționale. Noi baze microeconomice pentru economia de piață” (vezi ediția din 1994, datorată Editurii Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași), profesorul Reinhard Blum consideră că dobândirea succesului economic nu ține de principiile ideologico-doctrinare, ci de fizionomia organizării sociale, de regulile organizatorice apreciate din perspectiva micro-: sursa inspiratoare a unei politici macroeconomice eficiente o constituie reperele organizatorice validate la nivelul firmei, a întreprinzătorului sau chiar a familiei.

Or, din punctul acesta de vedere, exemplul Japoniei este ilustrativ, pentru că aici „modelul tradițional de gândire al familiei creează alte premise decât (...) filosofia economică individualistă a occidentalilor. Contrar imaginii ostile a statului, care nu face decât să tulbure libertatea de a întreprinde a economiei de piață (...) politica economică din Japonia înseamnă conlucrarea economiei cu politica la realizarea obiectivelor naționale.”