Sisteme economice

Sistemul (tipul) chinez

Reformele efectuate de Deng Xioaping în direcția „socialismului de piață”, schimbările structurale realizate în timpul lui Jiang Zemin, apoi înnoirile economice derulate sub oblăduirea succesorilor la conducerea Chinei/Partidului Comunist Chinez au contribuit la dărâmarea pilonilor „socialismului real” în marea țără asiatică – vezi restructurările ample ale sectorului public, transformarea Statului într-un actor obișnuit de piață, numeroasele privatizări ori apariția sindicatelor autonome.

„Introducerea nedeclarată a capitalismului” (înlesnirea experimentului comunisto-capitalist, dintr-o altă perspectivă) a însemnat implementarea mecanismelor economiei libere într-o societate socialistă dintre cele mai represive.

Rezultatele economice spectaculoase înregistrate într-o perioada foarte scurtă (abia câteva decenii), facilitate, pe de o parte, de volumul, calitatea și prețul scăzut al mâinii de lucru, iar pe de altă parte de investiții guvernamentale și investiții străine uriașe (atrase de „năravul” capitalului de a se autovalorifica în economiile ce dispun de „piețe nelimitate”), au acaparat privirile din întreaga lume: creșterile din mai toate industriile, dezvoltările eclatante în sectoarele înalt tehnologizate, capacitatea de a exporta masiv către toate continentele, afirmarea țării în calitate de „investitor strategic” în cele mai diverse regiuni ș.a. au provocat comentarii admirative, inclusiv în rândul profesioniștilor din domeniu, mulți dintre ei ajunși în situația de a trata într-un registru minor corupția în mediile în care „societatea a avansat mai repede decât puterea”, iar mentalitățile s-au schimbat mai iute la „bază” decât în „suprastructură” (pentru generațiile tinere, construcția socialismului și revoluția culturală au devenit capitole în cărțile de istorie), inegalitățile grave dintre urban și rural, remunerarea „activităților de concepție” și remunerarea „activităților de execuție”, zona economică „occidentală” și cea dominată de elitele birocratice nedepărtate de comandamentele partidului unic etc., deficitele bugetare mereu multiplicate pe fondul unei descentralizări abrupte (în amintita zonă economică „occidentală”), ba chiar repetatele încălcări ale drepturilor și libertăților cetățenești.

Nu puține analize asupra economiei chineze au evidențiat felul în care au fost însușite legile pieței, saltul peste etape importante ale „revoluției industriale” direct în „revoluția informațională”, abilitatea de a îngloba, printr-o „alchimie specifică”, feluritele aporturi externe, de la cele tehnice și economice până la cele religioase, în modele superioare. În contrapartidă, au făcut referire la „fragilitățile” din sistemul economic avut în vedere – reducerea progresivă a excedentelor comerciale, creșterea șomajului, dependența majorității exporturilor de volumul importurilor (aspect reflectat de evoluțiile datoriei externe), beneficiile limitate aduse de politicile bugetare expansioniste sau jocul periculos al devalorizării yuan-ului.

În plus față de cele comentate anterior, este de reținut îndepărtarea discursului public de vechile fundamente ideologice și instaurarea unei etici condescendente față de daoism (regăsirea identității culturale, valorificarea tradițiilor etc.), percepută de oamenii obișnuiți aidoma unei căi de eliberare din universul totalitar.

[Tiberiu Brăilean – op. cit., p.221 și urm.]

De reținut:

Daoismul a permis elaborarea teoriilor politice ce au dus la unificarea regatelor chineze (sec. al III-lea d. Hr.), a rezistat încercărilor de penetrare a altor religii în spațiul chinez – budismul (Zen, după întâlnirea cu daoismul), iudaismul, islamismul - , a întruchipat continuitatea culturii chineze (mulțumită capacității de adaptare), a fost păstrătorul unei morale specifice, care încurajează atât libertatea, cât și responsabilitatea individuală, a constituit baza majorității sistemelor de gândire și izvorul oricărei înnoiri.