Sisteme ECONOMICE

Delimitarea tipurilor fundamentale de sisteme economice

Explorați tipurile fundamentale ale sistemelor economice,

care oferă o bază solidă

pentru înțelegerea acestora.

Delimitarea tipurilor fundamentale

– suportul neoclasic

Considerarea modurilor generale de organizare a activităților economice este posibilă prin felul în care se răspunde la trei întrebări primordiale:

(1) cine decide ?;

(2) care sunt motivațiile dominante ale deciziei ?;

(3) care sunt instituțiile-cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile ?;

Ansamblul coerent al răspunsurilor la aceste întrebări configurează caracteristicile de bază ale modelelor teoretice de sistem economic. În privința comentată, Raymond Barre[1] (1924-2007) distinge trei sisteme principale: economia naturală, economia de piață și economia de comandă.

Realitatea economică însă, nu a putut fi separată în amintitele sisteme, ele însemnând idealizări teoretice, care au coexistat și s-au intercondiționat, iar aprecierea acesteia ca fiind organizată sub una din cele trei forme se face după criteriul preponderenței pe care fiecare o deține în cadrul întregii activități economice.

Economia naturală

Denumită uneori „economie autarhică”, alteori „economie casnică” și nu de puține ori „non-economie”, economia naturală[2] reprezintă sistemul economic în care fiecare comunitate își îndeplinește trebuințele cu ajutorul resurselor proprii (producției proprii), fără a apela la schimb.

Principalii factori de producție disponibili sunt alocați la nivelul acestui sistem închis, urmărindu-se satisfacerea nevoilor în limita producției obținute. Fiecare gospodărie individuală execută toate activitățile, de la procurarea feluritelor materii prime până la pregătirea lor în forma cerută de consum.

Motivația fundamentală a deciziilor este crearea bunurilor destinate autoconsumului, iar instituția-cheie este reprezentată de gospodăria familială, izolată economic, în care „producția și consumul sunt îmbinate într-o singură funcție dătătoare de viață” (Alvin Toffler, fișa 4).

În timp, economia naturală cunoaște o categorică tendință de restrângere.

Diviziunea muncii, autonomia producătorilor și monetarizarea schimburilor contribuie la afirmarea ipostazelor economiei de schimb, rezervând mai vechiului sistem un loc marginal în ansamblul economiei.

Economia de piață[3]

Modul general de organizare a economiei întemeiat pe mecanismele care pun în valoare forțele pieței și în care raportul dintre cerere și ofertă determină alocarea și utilizarea resurselor disponibile se numește economie de piață (economie liberă).

Activitatea economică este pusă în mișcare printr-un număr mare de decizii independente unele față de altele (multitudinea centrelor de decizie definește o economie pluri/multipolară), iar inițiativa îi aparține individului. Motivația principală a oricărei decizii este urmărirea celui mai mare câștig monetar, iar resortul activității economice este concurența. Instituțiile-cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile sunt proprietatea privată (baza liberei inițiative) și piața, mecanismul în măsură să compatibilizeze, prin intermediul ajustărilor permanente, deciziile autonome, care altfel ar fi generatoare de anarhie.

Tipul actual al economiei de piață existent în țările dezvoltate reține următoarele caracteristici:

(a) este o economie multipolară (vezi multitudinea și varietatea centrelor de decizie);

(b) este o economie de întreprindere (universul microeconomic reprezintă referința în activitățile din economia națională);

(c) este o economie de calcul în expresie monetară (moneda semnifică numitorul comun al activităților derulate de agenți, răspunzând cerințelor de cuantificare a cheltuielilor și rezultatelor);

(d) este o economie în care statul exercită o intervenție indirectă și globală (nu desființează, ci completează piața, corectându-i eșecurile);

(e) este o economie care face din profit mobilul esențial al activităților.

Sistemul economiei libere nu este unitar, ci se înfățișează într-o „realitate mozaicată” de situații, practici locale (naționale) și experiențe.

Economia de comandă

Când inițiativa economică revine unei autorități centrale, iar principalele decizii provin dintr-un centru unic se instaurează economia de comandă (unipolară).

Motivația dominantă este asociată interesului general al colectivității naționale, preocupării pentru bunăstarea socială, de realizarea cărora depinde și îndeplinirea intereselor personale.

Profitul devine un indicator al bunei gestiuni, fără a fi socotit drept stimulent al activității economice. Proprietatea de stat  asupra bunurilor de producție și planul central (indicativ) reprezintă instituțiile-cheie ale acestui sistem.

În aceeași ordine de idei, piața nu este liberă, în fapt se abate de la rolul său de mijlocitor direct al contractului dintre cerere și ofertă, dintre producători și consumatori.

În linii generale, economia de comandă poate înregistra unele rezultate, când vine vorba de marile lucrări de infrastructură, însă alocarea pe criterii administrativ-birocratice a resurselor și lipsa libertăților fundamentale ale omului împiedică constituirea cadrului economico-social compatibil cu cerințele dezvoltării durabile.